Mini-interviu introspectiv – o călătorie dincolo de ”rol”, cu Mirela Stetco

– Despre Mirela, pur și simplu –

Ne știm de vreo 5 ani, cred, de când ne-am văzut la o poveste și un
ceai, informal, să vedem cum am putea colabora. Descoperiserăm recent
că mie îmi plăcea mult ce și cum scrie ea, iar ei îi plăcea mult ce și
cum scriam eu. O întâlnire tihnită, fără nici un ”musai”, nici rostit
nici simțit. E tare bine când e-așa.

Ne-am reconectat astă primăvară, când Mirela a participat la un
atelier susținut de mine și ne-am spus apoi povești din Inimă, despre
tristeți, bucurii, asumări și căutări.

De vreo 10 ani (sau poate dintotdeauna), Mirela Stetco susține – în
toate felurile vizibile și invizibile – oameni. Este ”head of
training” la ”Teach for Romania” și lumina a ceea ce este ea de fapt a ajuns în
multe colțuri ale țării și în sufletele multor oameni, adulți și copii
deopotrivă.

Pe la mijloc de decembrie, după un alt atelier ce s-a configurat cu
înțelegeri mari (inclusiv pentru mine, în rol de facilitator), am simțit s-o invit să
povestească despre chemarea ei – și nu numai.

Așadar, Mirela, cine ești tu?

Un om care a trait intens, care a făcut aproape toate greșelile cu putință, care a avut șansa incredibilă de a întâlni oameni-lumină în toate punctele critice ale vieții.
Un om care încă învață să fie.
Și să contribuie doar acolo unde i se cere sprijinul.

Ce visai să faci in adolescență? Care erau întrebările “mari” ce te preocupau atunci?

Mi-ar fi plăcut să pot spune că visam lucruri îndrăznețe, doar că n-a fost deloc așa.
Toată energia mea se ducea într-o singură direcție: să scap de acasă.
Să scap de neiubire. De neacceptare. De minciună. De trădare și abuz.
Mă mai străduiam grozav să demonstrez că m-aș putea potrivi și că merit.
Învățam mult. Luam multe premii. Stăteam în miezul răzvrătirilor și al ”luptei”. Încercam, cu disperare și patimă, să dau un sens, o direcție.
Eram și destul de îndrăgostită de gânduri care îmi vorbeau într-un fel adânc, dar al căror sens abia acum încep să-l pătrund cu adevărat.

Ce crezi că nu știu cei care-ți sunt aproape, despre tine – și ai vrea să știe?

Cei care-mi sunt cu adevărat aproape, și mă refer aici la copii, nepoți, soț, chiar îmi știu foarte bine visurile și visele, nevoile, poveștile, bucuriile, fricile și idealismele. Am investit mult, fiecare dintre noi, în a așeza pe temelii solide relația noastră. Am vorbit despre ce ne doare și despre cum ne putem susține. Ne-am dezgolit sufletele și ne-am purtat de grijă. Ne-am uitat la traumele transgeneraționale și ne-am străduit să vindecăm. Am vorbit chiar și despre cum înțelegem trecerea dincolo și cum ne-ar plăcea să se întâmple însoțirea. Am vorbit despre tot.
Mi-ar plăcea mult ca cei cu care colaborez în această etapă din viața mea să știe cât e de important pentru mine să fac doar ceea ce servește intenției mele pentru acest capitol de viață.
”Joy of serving” este acum steaua nordului pentru mine.
Aleg, cu smerenie, din pura bucurie de a contribui, doar ceea ce sufletul meu dezbrăcat de orgolii și frici socotește valoros.

Care sunt lucrurile care îți aduc bucurie, cu adevărat?

Oamenii care îndrăznesc să se vadă. Să se crească în mod conștient. Să fie prezenți în propria viață.
Mă bucură peste măsură și momentele în care oamenii aleg să fie autentic împreună. Să se asculte profund. Cu sufletul. Să co-creeze. Să strângă rândurile pentru un bine mai mare. Fiecare cu responsabilitate atât pentru bucata sa de rai, cât și pentru raiul construit împreună.
Experiențele de tip transpersonal, care mă pun în contact cu neamul meu, cu rostul meu și cu rostul nostru comun.
Marea. Oceanul.
Și, mai presus de orice, familia mea asta mică, deloc spectaculoasă – cu soț, copii, gineri, nepoate și cățel – în care eu, cea care a trait acut sentimentul abandonului și al respingerii, am reușit să găsesc iubire și siguranță.

Care este motivul pentru care faci ceea ce faci?

Sunt convinsă că avem în noi și în jurul nostru toate resursele de care avem nevoie, ca omenire, pentru a trăi blând, cu iubire și rost, cu toții. Știu că încă n-am descoperit, ca omenire, acest adevăr și că mulți dintre noi nu avem încă puterea să vedem, dincolo de lentila proprie, lumea în toată măreția ei.
Pentru a reuși asta, trebuie să ne vedem pe noi înșine, ca microsistem.
Să dărâmăm zidurile pe care le-am înălțat pentru a ne proteja, dar care acum ne sufocă.
E nevoie de mult curaj pentru a face asta și e nevoie de însoțire de cea mai bună calitate.
Eu am avut șansa unor oameni care m-au călăuzit și știu că acum pot face la rândul meu asta pentru alți oameni.
Inițial m-am dedicat însoțirii oamenilor din frica aceea grozavă de a nu mai trece și alți copii prin experiența respingerii și a abandonului.
Acționând din rană, am fost adesea și eu abuzivă, nerăbdătoare cu oamenii și cu procesele lor. M-am refugiat în roluri (metodist, mentor, manager), forțând creșterea în direcția pe care eu o socoteam potrivită.
Vindecându-mă încet, pas cu pas, am învățat și să onorez și rătăcirea, neputința, drumul cotit, ca etape necesare în orice proces de descoperire de sine și de descătușare.
Știu că despre a crește împreună cu ceilalți va fi și această etapă din viața mea.

Ce e cu adevarat important pentru tine?

Acum nimic nu e mai important pentru mine decât să trăiesc în aliniere cu nevoile sufletului meu și cu misiunea mea în viață.
Încep să fiu tot mai ”acasă” în sufletul meu și mi-e tot mai bine. Încep să-mi fiu suficientă și să-mi fie bine cu mine.
Pe de altă parte sunt tot mai ”trează” la nevoile lumii. Tot mai atentă la ecosistem. La felul în care aleg și alegem să facem lucruri. Mă simt tot mai conectată cu tot și toate. Tot mai conștientă de felul profund în care suntem interconectați. Oameni. Gâze. Copaci. Planete și galaxii.

Spre ce-ti da ghes Sufletul? Il asculti?

Tot mai des pare a-mi spune să stau. Să trăiesc. Să las pacea și bucuria să curgă.
Să ies din iureșul făcutului. To do-ului. Deadline-urilor.
Să ies din ce cred alții că e lumea și din cum cred alții că trebuie reparate lucrurile.
Mi-e greu să spun că-l ascult.
Mai degrabă îl aud. Tot mai des și tot mai clar.
Adesea îl simt. Vine cu un soi de detașare ireală de iureșul în care se fac lucrurile la noi.
Apare adesea și conștientizarea că asta nu e lumea mea.
Că toată încrâncenarea din jur este o tristă irosire.
Uite, de exemplu, ultima experiență holotropică m-a ajutat să ”văd” că singura mea responsabilitate e să fiu și să port cu mine toată înțelegerea asta simplă, dar grozav de complexă a faptului că la un anumit nivel nu există timp și spațiu, că totul e aici și acum, că sunt un boț de lumină din energia universală, fără început și sfârșit. Și că pot funcționa de aici, din această lumină, din această prezență.

Se spune că viața ne este o poveste, pe care o scriem chiar noi.
Mirela, tu ce poveste scrii?

Povestea boțului de lumină care nu știa că poate licuri.

Ce simți în legatură cu “a-ți da voie să fii vulnerabilă”?

Cred că e singura cale spre ”acasă”.
Singura rutină care ne scapă din îmbrățișarea otrăvită a ego-ului.
Singura soluție pentru a fi mai mult decât lentila prin care suntem obișnuiți să vedem lumea.
E nevoie de mult curaj pentru a face asta nu din papuci de victimă ce se dorește salvată, ci din spațiul ”trezirii”.

Ce ai face altfel, dacă ar fi să o iei “de la început”? Și ce sfat i-ai da, tu cea-din-viitor, Mirelei cea de la optsprezece ani?

N-aș schimba nimic. Absolut nimic.
Fiecare bucățică de viață, cu lumina și întunericul ei, a contribuit la cine sunt eu acum.
I-aș spune că nu trebuie să fugă. Și nici să se potrivescă.
I-aș spune că drumul o știe. Că nu e nevoie să-l construiască. Că o așteaptă deja.

Se spune că în perioada asta se petrec cele 12 nopți sfinte (între Crăciun și Bobotează). Un prilej de introspecție și o șansă de a face alt fel de alegeri. Tu ce descoperi în interior, zilele astea – și ce alegeri “altfel” faci?

Trăiesc cel mai atipic final/început de an de când mă știu.

Am stat departe de lume.
De mesaje.
De oameni dragi.
Cu o nevoie acută de a fi doar eu cu mine.
De a face… nimic.
Cu vreo 3 săptămâni de viroză/gripă trăite fără furie, cu maximă îngăduință pentru puterea corpului meu de a ne proteja.
Cu timp suspendat.
Cu o grozavă claritate a vederii interioare.

Sufletul meu observă cu o nemaivăzută detașare, ca într-o experiență holotropică, jocul fără sfârșit al universului.
Clipe din timpul iluzoriu.
Tipare. Închipuiri.
Joc cu viață și moarte. Joc cu orgolii și sânge. Crâmpeie de lumină.
Oaze de pace.
Toate aici și acum.
Pentru că timpul însuși este cea mai grozavă dintre amăgiri.

Simt cu toată ființa că singurul meu rost acum e să văd. Să fiu. Să stau în liniștea regeneratoare a firii.
Să trăiesc singura învățătură cu rost: iubirea plină de iertare și compasiune pentru tot ceea ce este. Așa cum are puterea să fie acum.
Mă simt un boț de energie cutreierând lumile cu o seninătate de dincolo de lume.
Și mi-am găsit culcuș în această neclintire aventuroasă.
Am început să văd prin lentile noi cât de interconectați suntem (nu doar noi, oamenii, ci tot ceea ce există), cum se leagă firele poveștii, cât de previzibile sunt căile pe care le reluăm agonic, cât de vie este calea care ne-ar putea ajuta, dar și cât de departe suntem încă de smerenia necesară pentru a o putea alege.
Fără lecții de final de an.
Fără rezoluții.
Gata să văd.
Gata să trăiesc fără așteptări.
Gata să primesc ce este cu adevărat pentru mine.
Gata să contribui acolo unde simt că e nevoie de mine.
Nu știu dacă am găsit cuvintele care să prindă lumea aceasta atât de nouă care crește în mine acum.
Am simțit însă nevoia acestei confesiuni mai ales pentru a mulțumi pentru răbdare și îngăduință tuturor celor care mi-au trimis gândurile lor bune în această perioadă. Le-am primit cu drag și recunoștință, dar n-am avut puterea de a ieși din acest nou univers interior.

Nu știu încă ce va fi mai departe și cred că e prima oară când nici nu mai vreau să știu.
Îmi fac curaj pentru a mă abandona drumului. Care, știu bine asta, mă știe și mă așteaptă.